Știați că în orașe există un medic la 191 de persoane, iar la sate unul la 1.581 de persoane? Cu toții știm că există o discrepanță mare între urban și rural, știm și că avem puțini medici, mai ales la țară, dar când vezi aceste cifre nu pot să nu te șocheze. Un medic la 1581 de persoane. Crunt.

Dacă vorbim despre stomatologie, lucrurile stau mai rău. În mediul urban sunt 14.426 de medici stomatologi, adică un medic la 728 de locuitori, iar în mediul rural sunt în total 2.031 de medici stomatologi, deci un medic la 4.445 de locuitori.

Și poate cele mai triste sunt cifrele legate de mamele minore: 63.74% dintre copiii născuți de mame minore au venit pe lume în mediul rural. Iar 60.85% din totalul abandonurilor în maternități au fost înregistrate în mediul rural.

Cifrele fac parte din studiul statistic România cu un singur chip, care măsoară decalajele dintre mediul rural și cel urban. Este un proiect inițiat de Ambasada Sustenabilității și susținut de Lidl, care nu este singular. Ei au pornit anul trecut cu proiectul 100 de Români, la care eu am fost un fel de “ambasador” pentru obiectivele de Sănătate din Agenda 2030. Practic “100 de Români” a însemnat o radiografie a societății românești, pentru a contribui la îmbunătățirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite. Mă bucur din suflet că există și astfel de proiecte în această perioadă și de asta îi susțin în continuare. Puteți vedea aici mai multe astfel de cifre, nu doar din domeniul sănătății, ci și din educație, tehnologie, copii, economic, locuri de muncă.

Proiectul România cu un singur chip atrage atenția asupra celor două fețe ale societății românești. România ar trebui să aibă un singur chip, să nu existe diferențe atât de mari între locuitorii de la țară și cei de la oraș. Educația și sănătatea sunt baza oricărei societăți echilibrate, însă la noi dezechilibrul e la el acasă… La fel inegalitatea de șanse, pentru că un copil născut la sat nu are aceleași șanse precum unul născut la oraș. Sigur că nu e o regulă, sigur că sunt atâtea exemple care demonstrează că se poate să răzbești și dacă ai crescut la țară, și eu am multe astfel de exemple în familia mea, dar e de ajuns să mergi pe ulițele unui sat ori să te duci la o școală de la țară și să vezi câți dintre copiii de acolo au posibilități și câți nu. 

Sigur că discuția e complexă, iar din punctul meu de vedere există și avantaje pentru copiii care cresc la țară, dacă ne gândim la faptul că stau în natură, nu între patru pereți, au de cele mai multe ori animale în curte, aleargă mai mult, respiră un aer mai curat, mănâncă mai sănătos. Nici asta nu e o regulă, știu că din ce în ce mai mulți mănâncă fast food, dulciuri, beau sucuri carbogazoase, dar mă refer la cei care încă trăiesc simplu și în armonie cu natura. Mă gândesc uneori dacă nu cumva e mai bine așa, decât să alergi după diplome, joburi, case, mașini.

Cât de greu este pentru un părinte de la țară să își țină copilul la școală în oraș

Eu provin dintr-un neam mare. Așa se spune la noi în Gorj: e neamul mare:) Adevărul este că dacă avem o nuntă în familie, cred că aproape 100 de invitați sunt numai rude. Și e tare fain când ne strângem cu toții! Eu abia aștept evenimentele din familie:) 

Mama mea, de exemplu, provine dintr-o familie cu 5 copii. Sunt 4 surori și un frate, care au la rândul lor copii, iar unii chiar nepoți:) Dintre cei cinci frați, doar mama mea a locuit la oraș. Ceilalți patru au rămas în satul natal sau în apropiere. Chiar dacă verișorii mei au fost și ei la liceu în orașe, apoi au mers la facultate, pentru ei a fost mult mai greu decât pentru noi. Noi aveam un apartament la Târgu-Jiu, chiar dacă mic, de 40 de metri pătrați, dar locuiam în oraș. Am fost acolo la cămin, la grădiniță, la generală și apoi la liceu, pe când unchii și mătușile mele au făcut eforturi uriașe pentru a-și ține copiii la liceu în oraș. Pe lângă mâncare, haine, rechizite, ei au avut de plătit și căminul sau chiria la gazdă. Unii dintre verișori au stat cu noi, dar alții au mers la cămin sau au stat cu chirie, după ce noi am vândut apartamentul.

Sigur că nici pentru părinții mei nu a fost deloc ușor, și ei au făcut sacrificii uriașe, mai ales când am plecat și eu, și sora mea la facultate în alte orașe, dar pentru părinții din mediul rural este și mai greu. Unii reușesc să își țină copiii la școală în oraș, alții nu. Sunt și copii care fac naveta în fiecare zi. Cu trenul, cu microbuzul, pe jos. Prin zăpadă, ploaie, vânt ori soare puternic. Pe când mulți dintre cei care locuiesc la oraș merg câțiva pași până la școală, îi duc părinții cu mașina sau în cel mai rău caz iau autobuzul/tramvaiul/metroul câteva stații. 

Toate aceste diferențe există și din cauza autorităților, din cauza acelor politicieni care se gândesc doar la binele propriu sau al partidului, nu la oamenii pe care îi reprezintă. S-ar fi putut face atât de multe la sate, dar nu s-au făcut. Tot din studiul “România cu un singur chip” am aflat că 90,1% din sate nu au canalizare și că 38% din școlile din mediul rural au grupurile sanitare în curte, fără apă curentă și fără canalizare.

Nu vreau să generalizez, sigur că sunt și locuri în care primarii au făcut foarte mult pentru comunitățile lor, știu și că nu ai cum să le faci pe toate, că nu ține doar de tine, că mereu vor fi și nemulțumiți, dar cifrele astea sunt grăitoare. E clar că în cele mai multe zone rurale nu se face destul.

Ce-ar fi dacă fiecare dintre noi ar face ceva pentru o zonă rurală?

Până să facă autoritățile ceva, și noi putem pune umărul pentru a echilibra această balanță a șanselor… Cu gesturi mai mici sau mai mari, fiecare dintre noi poate contribui la o Românie cu un singur chip, să nu mai existe diferențe atât de mari între locuitorii de la țară și cei de la oraș.

Știu ca a devenit deja un cliseu sa spui ca schimbarea începe cu tine, dar chiar așa este. Cu toții putem contribui. Putem dona din ce avem și nu ne mai folosește, putem ajuta o familie dintr-un sat, putem investi într-o afacere în zonă rurală și astfel să oferim locuri de muncă oamenilor de acolo, putem atrage atenția primarilor atunci când ceva nu este în regulă, putem să nu mai închidem ochii. Sau putem chiar să candidăm noi în satul natal.

Eu cred foarte mult în educație și cred că cel mai mult ar face diferența dacă ne-am implica în educația unui copil dintr-o familie fără posibilități prea mari. Și când spun să ne implicăm, mă refer la a-l susține constant, nu doar la Crăciun și la Paște. Sigur că e foarte bine și atunci, dar sunt sigură că putem face mai mult de atât. Fiecare cât își permite. Poate fi o masă caldă din când în când (oricum gătim prea mult de obicei), pot fi alimente duse săptămânal, pot fi haine, cărți, îl putem duce pe copil la un muzeu, la un film educativ, la medic atunci când are nevoie. Sau poate e un copil talentat la ceva și contribuim ca el să poată să învețe un instrument, pictură, dans, orice. 

Sunt mulți părinți care se zbat pentru copiii lor, care muncesc de dimineața până seara, care fac totul pentru a-i susține, dar când venitul este 1000 de lei pe lună, câte poți face? Pe când noi ceilalți, cei care ne permitem să ne lipsim de 100 de lei lunar sau poate de 300 sau de 1000 din veniturile noastre, am putea ca în loc să dăm acești bani pe obiecte, mai bine să îi investim în educația unui copil. Cu siguranță vom primi înapoi înmiit când vom vedea că acel copil a putut merge la școală, a putut învăța un instrument sau are o alimentație sănătoasă și datorită nouă. Satisfacție mai mare ca asta nu cred că există.

***

Datele pentru acest studiu statistic au fost culese in perioada septembrie 2019 – ianuarie 2020 și provin din surse oficiale: Institutul Național de Statistică, Biroul Electoral Central, Eurostat, Ministerul Educației Naționale etc.

PRINT